Castelul Huniade

Situat în centrul orașului Timișoara, Castelul Huniade reprezintă un simbol al identității sale istorice și culturale, fiind probabil una dintre cele mai vechi clădiri în funcțiune din Banat.

A fost construit pe ruinele unui castel medieval din secolul al XIV-lea, ridicat de către Carol Robert de Anjou, rege al Ungariei.  Un alt personaj emblematic pentru istoria castelului este Ioan de Hunedoara, căci acesta l-a consolidat și folosit drept reședință, pe vremea când era comite de Timiș. El a rămas în proprietatea familiei până la moartea regelui Matia Corvin. A fost vizitat de regii Ungariei, fiind loc de popas în călătoriile lor în zonă.

Castelul a fost distrus în timpul asediului otoman din anul 1552, iar ceea ce putem vedea astăzi s-a construit ulterior. După eliberarea de sub ocupația otomană, aici a fost clădită, în jurul anului 1727, o cazarmă de artilerie. Toate zidurile vechii reședințe medievale se află astăzi în pământ, îngropate sub curtea interioară a castelului și sub spațiile interioare. Clădirea, în forma sa actuală, aparține stilului eclectic, decorată în spiritul curentului romantic cu elemente neogotice. 

În zilele noastre, castelul găzduiește secțiile de arheologie, istorie și științe ale naturii ale Muzeului Național al Banatului. Aflat momentan în curs de reabilitare, el își menține un loc important în viața comunității, în parcul din jurul său având loc anual evenimente ce recreează atmosfera Evului Mediu.

Începuturile castelului medieval se leagă de numele regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou, care a locuit în Timișoara pentru scurtă vreme, între anii 1315 și 1323. Este foarte probabil ca aici să fi existat anterior o construcție, însă aceasta a fost îmbunătățită și mărită pentru a satisface nevoile regelui și ale suitei sale.

La finalul secolului al XIV-lea castelul este extins din nou, atunci când Iancu de Hunedoara devine comite de Timiș și își stabilește reședința aici. În anul 1552, cetatea este cucerită de trupele otomane și suferă mari distrugeri în timpul asediului. Garnizoana otomană se va folosi doar de zidurile de incintă, iar pe parcursul stăpânirii sale nu se va concentra prea mult pe reconstrucție, clădirea având de altfel și un element de apărare natural: râul Timiș, care înconjura atât construcția, cât și așezarea aflată la nord de aceasta, respectiv orașul Timișoara de astăzi. Din această perioadă datează palisada din jurul castelului, construită din stâlpi de stejar și pământ.

Nu se cunoaște exact momentul în care s-a construit o cazarmă de artilerie pe ruinele vechii cetăți medievale, însă momentul a survenit după mai mult de un secol și jumătate de ocupație otomană, în jurul anului 1727. Clădirea a fost decorată modest, dată fiind utilitatea ei militară, fațadele având elemente de stil baroc.

O descriere din jurnalul călătorului Antal Mindszenty ne dezvăluie cum arăta interiorul cazarmei în 1821: „În prezent aici se păstrează artileria, depozitul de muniţii și atelierele de producţie a armelor. Cum se trece pragul clădirii, în aripa vestică și în aripa din partea opusă, din spate, locuiesc persoanele care ţin de depozitul de artilerie. În dreapta porţii, la parter se găsesc atelierele în care se făuresc armele. Cam la mijlocul aripii sudice o scară lată mai veche duce la etaj spre un coridor de unde, printr-o ușă dublă mare, se intră în palatul vechi al cetăţii. Aici se găsesc numeroase și diverse tipuri de arme mai vechi și mai noi, aranjate și grupate frumos sub diferite forme și aspecte. Se păstrează armele, armurile metalice, coifurile și scuturile cu sau fără steme ale renumiţilor viteji care locuiseră aici...”.

Revoluția de la 1848 cauzează noi distrugeri clădirii, fiind reconstruită din nou, în anul 1856, în stil eclectic. Se adaugă atunci ferestre înalte, de stil neogotic și diverse alte elemente care amintesc de cetatea de odinioară.

Ștefan Losonczy a fost comite de Timiș și comandantul militar al garnizoanei Timișoarei în timpul asediului otoman din anul 1552. Deși în final a pierdut cetatea și a fost capturat și decapitat, el a reușit să țină piept invadatorilor timp de o lună, în ciuda lipsei banilor, a unei armate foarte puțin numeroase și a fortificațiilor insuficiente pe care cetatea le avea în fața tunurilor otomane.

Deși promiseseră comandantului că locuitorii vor putea părăsi în siguranță cetatea, turcii nu și-au ținut cuvântul dat și i-au ucis pe soldații lui Losonczy și o parte din creștinii care încercau să scape din oraș. Comandantul, grav rănit, a fost decapitat. Evenimentul a marcat începutul unei noi perioade istorice, cea a stăpânirii otomane, care a durat 164 de ani.