Biserica reformată Șieu-Odorhei

Simplitate, pace, liniște. Acestea sunt cuvintele care caracterizează, la prima vedere, micuța biserică reformată din Șieu Odorhei din județul Bistrița Năsăud. 

Localitatea a fost atestată pentru prima dată documentar în anul 1263, în acea perioadă fiind construită și biserica. Aceasta este o biserică sală, construcția fiind influențată, la fel ca multe altele de acest fel din Transilvania, de curentul cistercian apărut la începutul secolului al XIII-lea în această parte a Europei. 

La Șieu Odorhei timpul pare că s-a oprit în loc. În micuța biserică reformată simți dorința de a zăbovi să-i admiri modestia senină și să te reculegi într-un loc cu totul aparte.

Biserica dispune de o navă centrală, cor și absidă, însă aceasta din urmă este pătrată, și nu semicirculară, așa cum întâlnim la construcțiile romanice. 

Interiorul bisericii este luminos, fiind vopsit în alb, iar la vedere, din loc în loc, au fost evidențiate pietrele mari, fățuite, care datează din prima etapă de construcție, precum și picturile cu care era înzestrată odinioară biserica. Aceasta este pavată cu cărămidă, fiind mobilată cu strane vechi, atent sculptate.

De altfel, îți mai reține atenția faptul că altarul bisericii este unul specific, auster, mobilat cu bănci gri și o masă destinată săvârșirii serviciului religios.

O să vă surprindă, dar biserica nu are un turn-clopotniță, fiind construită doar o turlă simplă din lemn. Aici se află una dintre cele mai importante piese de sculptură aparținând goticului timpuriu transilvănean, un relief care decorează timpanul portalului nordic al bisericii și care înfățisează o scenă de vânătoare. Doi bărbați înarmați cu lănci se luptă cu un fel de balaur înaripat, scena simbolizând lupta virtuților cu viciul.

În vatra satului, între biserica reformată şi clădirea şcolii din localitate, terasa se înalţă puţin în raport cu terenul din jur, nefiind exclus caracterul său antropic. Mai ales la edificarea şcolii, cât şi la alte lucrări edilitare, au fost scoase la suprafaţă numeroase vestigii arheologice, cele mai concludente fiind de epocă romană.

Sunt amintite, în afară de artefacte, fundaţii de ziduri prinse cu mortar, care ar conduce spre ideea unei staţiuni ce ar depăşi statutul de simplă aşezare rurală. Materialul arheologic, variat şi bogat, format din ceramică romană provincială, terra sigillata, unelte şi piese de podoabă, întăreşte o astfel de ipoteză.